vineri, 31 decembrie 2010

Retrospectiva


Ei bine, a mai trecut un an. Cu reusite, dezamagiri, bune si rele. An in care m-am mai maturizat, an in care am invatat. Am invatat ca nu conteaza unde vrei sa ajungi, drumul e cel important. Am invatat sa nu imi regret greselile pentru ca ele sunt cele care ma contureaza ca om. Am invatat ca viata nu e un basm, ca realitatea e diferita si dura. Am invatat ca nimic nu ti se ofera degeaba si ca trebuie sa lupti pentru a iti indeplini visele. Am castigat noi prieteni si am pierdut altii. M-am schimbat.

Pentru 2011 imi doresc sanatate si vointa, pentru ca doar asa imi voi putea urma visele. Si tie, cititorule, iti urez un an nou mai bun, si cu tot ce iti doresti.

La multi ani!

miercuri, 22 decembrie 2010

Si e Craciun...


Si uite ca vine Craciunul...Tot orasul e imbracat de sarbatoare, luminite peste tot, fericire. Gospodinele pregatesc deja masa de Craciun. Lumea fuge dupa cadouri, se reunesc familii care poate nu s-au mai vazut de la Craciunul trecut. Pe toate drumurile vezi copii care alearga cate o sanie in timp ce tipa de fericire. Pana aici e totul bine, feeric. Singura parte ce ma deranjeaza la Craciun e faptul ca a devenit ceva comercial. Mult prea comercial.

Si mai e ceva ce nu inteleg. De cativa ani incerc, dar nu pot sa inteleg de ce de Craciun trebuie sa se faca atata panarama. De ce de Craciun se ajunge in spital din cauza exceselor alimentare? Si de ce a devenit un adevarat slogan: " De Craciun fii mai bun..." adica? adica poti fi o pramatie in restul anului si daca de Craciun iti dai seama ca trebuie sa faci ceva bine esti ok? Pai asta nu inseamna teatru? Si teatru de proasta calitate pentru ca pe celalalt il iubesc. Nu spun ca nu sunt de acord, trebuie sa fim mai buni, dar nu pentru ca e Craciun ci pentru ca suntem Oameni, sau cel putin asta ne place sa spunem ca suntem.

Dar sa lasam tot ce ne deranjeaza. Hai sa respectam acel citat gresit si comercial si sa fim mai buni. Sa uitam de criza, de politica, de orice altceva si sa ne bucuram de sarbatoare. De abia astept ajunul sa primesc colindatori, sa colind si eu la randul meu si sa simt cu adevarat ca e Craciun. Pana data viitoare Simplu Muritor va ureaza un Craciun magic alaturi de toti cei dragi!

vineri, 10 decembrie 2010

Aburi



E o ora târzie în noapte. Nevoia de libertate mă alungă din casa pustie şi unde nu sunt dorită. Ies ca o furtună şi încep să merg. Zăpada îmi scârţâie sub picioare. E frig şi fulgi de nea încă mai cad apatic pe pământ, unde, zăpada deja prezentă se topise pe jumătate şi strălucirea albă se transformă într-un maro jegos. Mă îndreptam undeva, dar nu ştiam unde. Nu vroiam să ştiu. Vroiam doar să merg, să merg sub cerul înstelat, să las frigul să mă îmbrăţişeze şi să îmi îngheţe inima poate prea caldă.
Trec pe lângă biserică. Mă opresc la poartă. Ceva mă împiedică să o deschid şi să intru. Poate e imaginea atât de neagră a bisericii în noapte. Văd la câţiva metri în spate cimitirul. Nu mă sperie, niciodata nu a avut nici un efect asupra mea. Plec. Mă îndrept iar spre necunoscut.
Oraşul mă întristează şi mai mult. E prea mort. Nici macar alt suflet care să umble ca nebunul singur, neştiind ce caută, la miezul nopţii. Singurele urme din zăpadă sunt ale mele. Dar se aude ceva. Ţipete, muzică, glasuri umane. Un loc din oraşul ăsta e încă viu. Urmăresc sunetul şi curând mă trezesc într-un bar mizer.
Rămân în uşă şi privesc. Văd oameni. Oameni trişti, oameni veseli, oameni ce se îneacă in bautură. Şi mai văd alţi oameni care îi însoţesc, care sunt acolo pentru a îi ajuta, sau pentru a îi certa, sau pentru a le umple paharele goale. E şi muzică. Mai mult un zgomot ciudat, din alta lume. E ceva vesel dar şi ceva trist în ea, ce emana atât bucurie cât şi tristeţe. Sau poate melodia e veselă, sau tristă, dar din cauza oamenilor care ţipă sau râd e greu de spus ce transmite aceasta. Încep să prind curaj, locul mă atrage şi mă îndrept spre tejghea. "Ce vrei?" mă întâmpină un tânăr de nici douăzeci de ani neîngrijit, care fumase prea mult înainte de a veni aici, sau poate chiar aici. Mă întrebam ce vreau, dacă vreau ceva şi apoi....dacă există ceva ce mi-ar alina durerea. "Un whisky..." am spus rece, fară vlagă şi în acelaşi timp cu regret in voce. Băutura îmi ardea gatul dar nu mai simţeam frigul. A urmat altul, şi altul, şi apoi parcă înţelegeam muzica, parcă acum ştiam ce spuneau, sau ce încercau să spună oamenii care plangeau cu paharele în mână.
Îi înţelegeam pe ei. Eram una de a lor. Cât de trist e doar să priveşti şi cât de euforizant e să participi la jocul lor. Mă uitam încontinuu la mulţimea prea mare de oameni adăpostiţi de barul prea mic. Aburii alcoolului îmi întunecau privirea şi atunci imaginile deveneau cu adevarat vii. Atunci vedeam ce trebuia să văd. Mă vedeam pe mine în mulţime. Eram una cu mulţimea.