E o ora târzie în noapte. Nevoia de libertate mă alungă din casa pustie şi unde nu sunt dorită. Ies ca o furtună şi încep să merg. Zăpada îmi scârţâie sub picioare. E frig şi fulgi de nea încă mai cad apatic pe pământ, unde, zăpada deja prezentă se topise pe jumătate şi strălucirea albă se transformă într-un maro jegos. Mă îndreptam undeva, dar nu ştiam unde. Nu vroiam să ştiu. Vroiam doar să merg, să merg sub cerul înstelat, să las frigul să mă îmbrăţişeze şi să îmi îngheţe inima poate prea caldă.
Trec pe lângă biserică. Mă opresc la poartă. Ceva mă împiedică să o deschid şi să intru. Poate e imaginea atât de neagră a bisericii în noapte. Văd la câţiva metri în spate cimitirul. Nu mă sperie, niciodata nu a avut nici un efect asupra mea. Plec. Mă îndrept iar spre necunoscut.
Oraşul mă întristează şi mai mult. E prea mort. Nici macar alt suflet care să umble ca nebunul singur, neştiind ce caută, la miezul nopţii. Singurele urme din zăpadă sunt ale mele. Dar se aude ceva. Ţipete, muzică, glasuri umane. Un loc din oraşul ăsta e încă viu. Urmăresc sunetul şi curând mă trezesc într-un bar mizer.
Rămân în uşă şi privesc. Văd oameni. Oameni trişti, oameni veseli, oameni ce se îneacă in bautură. Şi mai văd alţi oameni care îi însoţesc, care sunt acolo pentru a îi ajuta, sau pentru a îi certa, sau pentru a le umple paharele goale. E şi muzică. Mai mult un zgomot ciudat, din alta lume. E ceva vesel dar şi ceva trist în ea, ce emana atât bucurie cât şi tristeţe. Sau poate melodia e veselă, sau tristă, dar din cauza oamenilor care ţipă sau râd e greu de spus ce transmite aceasta. Încep să prind curaj, locul mă atrage şi mă îndrept spre tejghea. "Ce vrei?" mă întâmpină un tânăr de nici douăzeci de ani neîngrijit, care fumase prea mult înainte de a veni aici, sau poate chiar aici. Mă întrebam ce vreau, dacă vreau ceva şi apoi....dacă există ceva ce mi-ar alina durerea. "Un whisky..." am spus rece, fară vlagă şi în acelaşi timp cu regret in voce. Băutura îmi ardea gatul dar nu mai simţeam frigul. A urmat altul, şi altul, şi apoi parcă înţelegeam muzica, parcă acum ştiam ce spuneau, sau ce încercau să spună oamenii care plangeau cu paharele în mână.
Îi înţelegeam pe ei. Eram una de a lor. Cât de trist e doar să priveşti şi cât de euforizant e să participi la jocul lor. Mă uitam încontinuu la mulţimea prea mare de oameni adăpostiţi de barul prea mic. Aburii alcoolului îmi întunecau privirea şi atunci imaginile deveneau cu adevarat vii. Atunci vedeam ce trebuia să văd. Mă vedeam pe mine în mulţime. Eram una cu mulţimea.
