Paradisul Idiotilor

O dimineata insorita de mai. O camera inundata in lumina, prea luminoasa pentru ochii mei inca adormiti, pentru privirea inca incetosata. E deja prea tarziu – sa ma mai mir ? era deja 4 cand eu meditam in loc sa dorm – si alerg haotic prin camera. Caut ceva, de vreo 15 minute. Nu stiu ce, o las balta si plec spre scoala.

Merg repede, a intarzia la prima ora de azi, sinucidere curata. Dar cand ajung in parcul mult prea verde si viu pentru mine, raresc pasii, micsorez viteza, si deja simt ca inima mi-o ia pe carari. Ocolesc, ca de obicei, scoala care imi trezeste doar amintiri … mai mult sau mai putin negre. Centrul e plin dimineata de elevi. Adormiti, care de abia se taraie, care parca merg spre executie. Asa arat si eu ? CU siguranta ca arat mai rau. Doua ore de somn plus brusca iritabilitate. De ce ?

Motive sunt multe. E de vina in primul rand ora(1) care ma agita, pentru ca ma atrage la somn. E de vina soarele aprins(2) pe care il simt ca trece pur si simplu prin mine, lasandu-mi o gaura in suflet. E de vina cainele(3) pe care il vad venind din fata mea, cu aceeasi privire galesa, care sincer ma dezgusta, pe care o afiseaza zilnic. Desteapta (4) care merita orice, doar titlul de desteapta nu. Si mai e de vina persoana aceea blonda(5), care schimba tot, dar in acelasi timp, nu schimba nimic. Si apoi ochii albastri(6) pe care nu i-am suportat niciodata, dar care dintr-o data mi se par mai atragatori si mai plini de viata decat … ei bine, acei ochi albastri.

Usile maro, ma duc cu gandul la orele de romana la care studiam relatia dintre mediu si actiune. Cum mediul, reflecta actiunea. Maroul dezgustator, prevesteste cumva amestecatura de mediocritate care te loveste cu un parfum de prost gust, de la intrare. Voci care imi trezesc nervii la viata, se aud in ecou pe holurile inca reci. Ma « refugiez » in clasa, astept sa treaca timpul, ma scufund pentru sase ore in neant, cad in abis, mi-as dori de fapt(7) sa cad in neant. Dar nu cad. Cad insa in acest paradis al idiotilor. E vreun intreg la cap prin preajma sa ma ajute sa ies afara ?

Fantomele noptii

Se aude un zgomot puternic si o lumina alba lumineaza tavanul. Volumul ridicat, combinat cu inceputul puternic al melodiei si cu lumina ma fac sa tresar. Opresc alarma si raman in pat, corpul nu vrea sa ma asculte cand ii spun sa se miste. In camera scufundata din nou in intuneric imi pot auzi inima batand nebuneste si atunci imi amintesc. Sange. E tot ce mai tin minte din visul teribil. Celelalte imagini se amesteca, dispar treptat(mereu cred asta, mereu uit!).

Reusesc, in chinuri, sa ma ridic si sa aprind lumina. Simt o durere puternica in cap si incerc sa ma obisnuiesc cu ziua ce vine. Ma privesc in oglinda si imi e greu sa ma recunosc. A trecut ceva timp, ce-i drept, de cand fantomele noptii mi-au facut ultima vizita. Dupa cateva minute, ce au parut a fi ani, m-am desprins de singurul lucru care ma arata asa cum sunt si dupa ce am pus zambetul fals pentru a nu da de banuit, am pornit spre bucatarie.

In fiecare dimineata, sunt singura treaza la ora 6, dar azi, printr-o coincidenta ciudata, bunica era deja in bucatarie. M-am indreptat spre cafeaua aburinda, dar dupa ce am luat o gura, mi-am dat seama ca e mult prea slaba si am bolborosit cateva cuvinte, suficiente pentru a da de banuit. A venit la mine si m-a cuprins de umeri. Ma prinsese, nu mai aveam de ce sa ma ascund. Ochii ei albastri,glaciali, ma priveau cu teama pentru ca stia acum. Am scuturat usor din cap un "da" apatic si am plecat, deja intarziam.

In cateva minute m-am gasit pe strada pustie, cu telefonul si castile atasate ca de obicei. Insa azi era ceva diferit, azi nu mai mergeam dormind, pentru ca azi imi era frica sa adorm din nou. Azi nu cantam melodiile in minte, ci incercam sa nu las imaginile abominabile sa isi faca loc in realitatea mea.

Bine ati revenit vechi prieteni, acum am inteles si eu ca odata ce ajungeti sa luati controlul asupra mintii mele, mereu va veti intoarce. Si cel mai greu de indurat e faptul ca mereu veniti "imbracate" in culori vivide si aducand cu voi muzica noptii.

"Fiecare îşi ţinea trecutul închis în el, ca o carte ştiută pe dinafară, carte căreia prietenii nu-i citeau decât titlul."Virginia Woolf

Aburi

E o ora târzie în noapte. Nevoia de libertate mă alungă din casa pustie şi unde nu sunt dorită. Ies ca o furtună şi încep să merg. Zăpada îmi scârţâie sub picioare. E frig şi fulgi de nea încă mai cad apatic pe pământ, unde, zăpada deja prezentă se topise pe jumătate şi strălucirea albă se transformă într-un maro jegos. Mă îndreptam undeva, dar nu ştiam unde. Nu vroiam să ştiu. Vroiam doar să merg, să merg sub cerul înstelat, să las frigul să mă îmbrăţişeze şi să îmi îngheţe inima poate prea caldă.
Trec pe lângă biserică. Mă opresc la poartă. Ceva mă împiedică să o deschid şi să intru. Poate e imaginea atât de neagră a bisericii în noapte. Văd la câţiva metri în spate cimitirul. Nu mă sperie, niciodata nu a avut nici un efect asupra mea. Plec. Mă îndrept iar spre necunoscut.
Oraşul mă întristează şi mai mult. E prea mort. Nici macar alt suflet care să umble ca nebunul singur, neştiind ce caută, la miezul nopţii. Singurele urme din zăpadă sunt ale mele. Dar se aude ceva. Ţipete, muzică, glasuri umane. Un loc din oraşul ăsta e încă viu. Urmăresc sunetul şi curând mă trezesc într-un bar mizer.
Rămân în uşă şi privesc. Văd oameni. Oameni trişti, oameni veseli, oameni ce se îneacă in bautură. Şi mai văd alţi oameni care îi însoţesc, care sunt acolo pentru a îi ajuta, sau pentru a îi certa, sau pentru a le umple paharele goale. E şi muzică. Mai mult un zgomot ciudat, din alta lume. E ceva vesel dar şi ceva trist în ea, ce emana atât bucurie cât şi tristeţe. Sau poate melodia e veselă, sau tristă, dar din cauza oamenilor care ţipă sau râd e greu de spus ce transmite aceasta. Încep să prind curaj, locul mă atrage şi mă îndrept spre tejghea. "Ce vrei?" mă întâmpină un tânăr de nici douăzeci de ani neîngrijit, care fumase prea mult înainte de a veni aici, sau poate chiar aici. Mă întrebam ce vreau, dacă vreau ceva şi apoi....dacă există ceva ce mi-ar alina durerea. "Un whisky..." am spus rece, fară vlagă şi în acelaşi timp cu regret in voce. Băutura îmi ardea gatul dar nu mai simţeam frigul. A urmat altul, şi altul, şi apoi parcă înţelegeam muzica, parcă acum ştiam ce spuneau, sau ce încercau să spună oamenii care plangeau cu paharele în mână.
Îi înţelegeam pe ei. Eram una de a lor. Cât de trist e doar să priveşti şi cât de euforizant e să participi la jocul lor. Mă uitam încontinuu la mulţimea prea mare de oameni adăpostiţi de barul prea mic. Aburii alcoolului îmi întunecau privirea şi atunci imaginile deveneau cu adevarat vii. Atunci vedeam ce trebuia să văd. Mă vedeam pe mine în mulţime. Eram una cu mulţimea.

Revin şi aduc teatrul cu mine

Bună!

A trecut ceva timp de când nu am mai scris, am avut nevoie de timp pentru a fi doar eu şi cu mine, pentru a ne discuta viitorul. Însă acum revin, sper că voi fi citită, dacă nu, chiar nu contează, nu sunt aici pentru a face profit, sunt aici pentru a îmi spune punctul de vedere, chiar dacă discuţia va fi tot doar eu şi cu mine. Cum spunea celebrul autor Cyril Connolly: "Better to write for yourself and have no public, than to write for the public and have no self."


Ca o scurtă prezentare a postărilor ce urmează, vă spun ca mă voi ocupa de aceleaşi lucruri ca şi pana acum, nu voi transforma blogul intr-un blog de "ştiri mondene", sunt cu miile. Însă bloguri ce privesc problemele din alte unghiuri, sunt mult mai puţine.


În încheiere, vă las cu o mică parte din ultima mea creaţie.

Sper să vă placă,
Ne mai scriem!

Teatru

Lumini jocuri si umbre

Caldura prin culori

Si voci ce imi danseaza in minte

Totul e ca o piesa de teatru

In care e actorul principal

Si se apropie de public

“Da, un zambet idilic”

Ce ma face sa zambesc si eu

Iar se apropie de public

Insufla viata, caldura, culoare

Chipul sau emana candoare

Insa nu pot sti, ar putea fi

Doar aparente inselatoare

“De-ar sti adevarul despre mine”

Imi spun in fiecare seara

Cand scena o paraseste

Niciodata inapoi nu priveste

Si eu raman in sala pustie

Spunandu-mi “As vrea sa stie”

Si plec inca visand, suspinand

Un vis, nu as mai vrea sa fie

Deschid ochii si ma trezesc din vise

El e langa mine, dar nu stie

Ce poate in visele mele sa fie

Da. A fost un vis,

Scena si teatrul si piesa

Dar culorile sunt reale

Si vocile inca imi danseaza in minte