Amprente

Deschise ochii si fixă tavanul cu privirea. Cuvintele încă se mai auzeau în ecou în capul lui, ca o rugăciune. De ce trebuia să aibe o voce atât de dulce? De ce simţea un fior rece pe spatele gol, care mangâia aceleaşi aşternuturi în care, cu lacrimi în ochi, ea îşi depunea jurământul cu...Oare cât timp a trecut?

Închise ochii, sperând ca va adormi iar, că îl va lăsa în pace. Asta era tot ce putea cere, o noapte în care să nu îi vadă ochii albaştri în faţa lui, spunându-i te iubesc. O oră în care să nu viseze că îi atinge din nou corpul gol, şi să nu mai simtă că fiecare fir de păr de pe corpul lui se mişcă la atingerea pielii ei de catifea. Voia să nu îi mai simtă respiraţia caldă, în timp ce ii declara iubirea într-o lume ce părea redusă la doi.

Dar închise ochii şi iar ea, cu părul blond pe pieptul lui, cu picioarele goale încurcate cu ale lui, desenându-i cercuri cu unghiile mici pe braţ. Iar el, fixând tavanul, mângâindu-i părul, şi jucându-se cu o suviţă mai blondă decât restul. Soarele încălzea draperiile negrele, iar alarma începu să sune zgomotos. Ea îşi ridică încet capul şi îşi privi comoara în ochi. El zâmbi. N-aveau nevoie de cuvinte. Când albastrul se încrucişa cu verdele din ochii lui, toată lumea se oprea în loc şi spunea "te iubesc" împreună cu ei. Şi ei ii tremura sufletul. Şi el se cutremura cu toată existenţa lui.

Leneşă, se ridică din pat, şi se întinse în faţa lui. El stătea nemişcat şi îi privea mişcările de felină adormită, şi urmele de aşternuturi de pe coapse. Fixă cu privirea acele linii fine, care tăiau în carnea fragedă de copilă. Voia să îşi plimbe degetele pe ele, să le sarute, să traseze peste ele alte linii, cu limba lui pe care o simţea de foc. Dar nu voia să le strice. Voia să ramana acolo, încrustate în carnea ei, tatuaje care să-i amintească de noaptea asta, de prima noapte în care s-au îmbrăţişat în patul lui.

Ea, îl observă. Se întoarse spre el, şi nu il sarută. Nu îl atinse. Doar îşi apropie buzele de urechile sale...

Şi o să las urme de iarnă, să le cauţi în patul tău, în fiecare dimineaţă, din fiecare zi, din fiecare vară.

Rosu Aprins

Este considerata a fi culoarea pasiunii, a entuziasmului si a agresiunii. Medicii sunt de parere ca poate mari presiunea sangelui si ritmul respiratiei. Psihologii o considera culoarea tipului activ, autonom, operativ, competitiv.

Rosu aprins - excitant, incita la actiune, in special in plan psihomotor, puternic stimul intelectual.

Mereu am fost obsedata de culoarea rosu. In special de rosul viu, puternic, care iti raneste ochii atunci cand e lovit cu brutalitate de soarele arzator. Mai jos, o melodie foarte draga mie, pe care nu am mai auzit-o de ceva timp. Versurile ei spun multe, asa ca doar va las sa o ascultati. 

Paradisul Idiotilor

O dimineata insorita de mai. O camera inundata in lumina, prea luminoasa pentru ochii mei inca adormiti, pentru privirea inca incetosata. E deja prea tarziu – sa ma mai mir ? era deja 4 cand eu meditam in loc sa dorm – si alerg haotic prin camera. Caut ceva, de vreo 15 minute. Nu stiu ce, o las balta si plec spre scoala.

Merg repede, a intarzia la prima ora de azi, sinucidere curata. Dar cand ajung in parcul mult prea verde si viu pentru mine, raresc pasii, micsorez viteza, si deja simt ca inima mi-o ia pe carari. Ocolesc, ca de obicei, scoala care imi trezeste doar amintiri … mai mult sau mai putin negre. Centrul e plin dimineata de elevi. Adormiti, care de abia se taraie, care parca merg spre executie. Asa arat si eu ? CU siguranta ca arat mai rau. Doua ore de somn plus brusca iritabilitate. De ce ?

Motive sunt multe. E de vina in primul rand ora(1) care ma agita, pentru ca ma atrage la somn. E de vina soarele aprins(2) pe care il simt ca trece pur si simplu prin mine, lasandu-mi o gaura in suflet. E de vina cainele(3) pe care il vad venind din fata mea, cu aceeasi privire galesa, care sincer ma dezgusta, pe care o afiseaza zilnic. Desteapta (4) care merita orice, doar titlul de desteapta nu. Si mai e de vina persoana aceea blonda(5), care schimba tot, dar in acelasi timp, nu schimba nimic. Si apoi ochii albastri(6) pe care nu i-am suportat niciodata, dar care dintr-o data mi se par mai atragatori si mai plini de viata decat … ei bine, acei ochi albastri.

Usile maro, ma duc cu gandul la orele de romana la care studiam relatia dintre mediu si actiune. Cum mediul, reflecta actiunea. Maroul dezgustator, prevesteste cumva amestecatura de mediocritate care te loveste cu un parfum de prost gust, de la intrare. Voci care imi trezesc nervii la viata, se aud in ecou pe holurile inca reci. Ma « refugiez » in clasa, astept sa treaca timpul, ma scufund pentru sase ore in neant, cad in abis, mi-as dori de fapt(7) sa cad in neant. Dar nu cad. Cad insa in acest paradis al idiotilor. E vreun intreg la cap prin preajma sa ma ajute sa ies afara ?

November rain

Fara descrieri profunde, doar o melodie pe care o iubesc. E noiembrie, momentan nu ploua, dar nici soare nu e. Sa ne bucuram impreuna de ceea ce pentru unii inca mai inseamna muzica. Dragi prieteni, Guns N' Roses cu November Rain. Atat momentan, cartile de fizica si matematica ma cheama inapoi la ele.

The Libertine

". That is it. That is my prologue, nothing in rhyme, no protestations of modesty, you were not expecting that I hope. I am John Wilmot, Second Earl of Rochester and I do not want you to like me."

Asa se termina prologul lui John Wilmot in filmul The libertine. Multi il stiu pe Johnny Depp, greu ar fi sa gasesc o persoana care sa imi spuna ca nu a auzit niciodata de el. Insa "cei multi" il stiu doar dupa roluri de genul Jack Sparrow sau Palarierul nebun din Alice in tara minunilor. Putini sunt cei care il stiu pe Johnny din filmele mai vechi, printre care si The libertine.

"The libertine" e povestea contelui de Rochester, John Wilmot, libertinul care e in stare sa faca orice doar pentru a fi in "trend". Insa John este incapabil de a simti emotii in viata reala, asa ca se refugiaza in teatru, singura lui lume unde poate trai cu adevarat. Aici acesta descopera un diamant neslefuit, o actrita urata de publicul londonez, pe care o transforma intr-o adevarata bijuterie. Intre timp insa, sentimente reale incep sa isi faca loc in inima damnata a contelui, insa fericirea e de scurta durata. Acesta este rugat de regele Angliei, pe atunci Charles al 2-lea, sa scrie o piesa de teatru pentru francezi. Realizeaza lucrarea vietii sale, o capodopera pentru care "in Franta ai fi fost spanzurat" dar este pus pe fuga de rege, care nu accepta "ironica" piesa, se ascunde si "se trezeste" ca fiind bolnav de sifilis. Dupa sase luni de agonie, Charles il gaseste, si considera ca cea mai grea pedeapsa pe care Wilmot o poate suferi este aceea de a fi lasat sa fie...el insusi. La varsta de 33 de ani Wilmot moare, in bratele sotiei, mamei si ale unui preot adus pentru a "ii spala pacatele". Filmul se termina cum incepe, cu un monolog, intrebarea predominanta fiind "Do you like me now?", Wilmot devenind din ce in ce mai vulnerabil si mai...uman, cu fiecare repetare.

The libertine nu e un film vechi, a fost lansat in 2004 in regia lui Laurence Dunmore, ca o adaptare cinematografica a piesei de teatru cu acelasi nume scrisa de Stephen Jeffrey. Recomand filmul pentru unicitate, pentru lumina in care pune Anglia anilor 1600/1700. Scenariul este si el unul din lucrurile exceptionale legate de acest film, replici "de duh", inteligente, afirmatii surprinzatoare despre viata si sentimente si cele doua monologuri ale lui Johnny, care si-a jucat cel mai bun rol din cariera, din punctul meu de vedere.

Copilarie

Am implinit de curand 17 ani si acum ma gandesc ca oficial acesta este ultimul an de "copilarie". Spun "oficial" pentru ca stiu ca voi ramane un copil pentru totdeauna. Cred - de fapt sunt sigura - ca imi doresc sa implinesc 18 ani doar pentru a imi putea lua permisul auto, pentru a putea strabate lumea in lung si-n lat asa cum voi vrea eu. Sunt de parere ca ar trebui sa ramanem mereu copii, sa pastram o bucatica din "inocenta copilariei". Cine spune ca daca devii adult trebuie sa devii sobru si rece? Trebuie sa stii sa te bucuri de lucrurile marunte ce ne sar in drum in fiecare zi.

Mai jos am cateva poze din sutele facute vara asta, care ma fac sa zambesc cand le privesc acum. Privirea inocenta a unui copil, care nu are nici o grija, e cel mai frumos lucru pe care l-as putea vedea, cel putin acum.

Trenul vietii

Ma imaginez pe o gara pustie, si un tren apropiindu-se din ce in ce mai repede spre mine. Il vad apropiindu-se dar in acelasi timp distanta dintre mine si dintre tren ramane aceeasi. Stau acolo, in acea gara pustie, uitata de timp si astept sa imi incep calatoria. Nu am nici un bagaj, nu stiu cat e ceasul, "deoarece pe cel din gara l-am spart pentru a nu ma mai lasa chinuita de asteptare" si nu stiu in ce zi suntem. Dar stiu ca e ziua in care imi voi afla destinul. Da, acea notiune in care am refuzat sa cred, acea notiune pe care am consinderat-o de fapt a fi un monstru, creeat de oameni, pentru a avea pe ce da vina. Azi astept sa mi se arate si mie acest monstru.

Asteptarea e lunga, dar printre porunci se numara si "Sa astepti oricat". Mi-am calcat pe principii si am decis ca voi astepta oricat, ca voi astepta orice si cel mai important, imi voi aminti in fiecare zi ca "orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata".

Trenul se apropie, acum il vad clar, e un tren vechi, antic as putea spune. Pare o adevarata capodopera a timpului. Dar daca ma uit in spatele meu, vad ca si gara in care am stat cine stie cate zile, e la fel. In sfarsit, trenul a ajuns. Scoate un suierat ce ma trimite cu gandul la tipetele sufletelor chinuite in iad, si se opreste din pufait. Usile metalice vechi se deschid si un barbat imbracat in negru isi face aparitia.

Coboara incet, si isi impreuneaza mainile la spate. Ridicandu-si capul privirile ni se intersecteaza pentru prima data. Ochii sai glaciali ma privesc si cuvintele incep sa ii zboare afara din gura. "Fetiţo, trenul a sosit, a tras la peron. Încotro doreşti să meargă? Spre care dintre visurile tale? Şi cine doreşti să fie pasagerii?" 

In timp ce aud intrebarile imi dau seama ca nu am nici un raspuns, si nici nu imi dau seama cine ar avea vreun raspuns. Cum ai putea sa stii exact unde vrei sa te indrepti? Cum ai putea sti vreodata cine doresti sa iti fie pasageri?

Ma gandesc la aceste intrebari de cand am citit cartea Viata pe un peron de Octavian Paler, de unde am luat si citatele de mai sus. O recomand din suflet, fiind una din cartile care m-au cucerit si pe care as putea sa o recitesc de o mie de ori cu aceeasi pasiune.